Cand am ras eu prima data cu Andrei Craciun, era deja consacrat ca tanar scriitor, jurnalist de geniu, luase premii si avea fani peste masura.
De cate ori mai scria cate o poveste despre cine stie ce intamplare extraordinara de pe la noi din tara, primeam in mail un link sa-l citesc ca iarasi daduse lovitura. Stralucea ca o tanara stea pe cerul literaturii noastre inca de cand nu implinise varsta cristica. Cu un nume predestinat la glorie lumeasca sau hula, spuneti-i cum vreti, caci e sarbatoarea nasterii lui Iisus. Si ca si cum asta nu ar fi de ajuns, prins la inghesuiala de cateva ori, imaginativul Craciun l-a scos la inaintare pe Baby Jesus si a scapat, dar asta e o alta poveste.
Scria mult, ca nimeni altul, asa cum poate multi visam sa scriem, cu o aplecare atat de atenta, ca citindu-l, parca-i vedeai omului lacrima ce sta sa-i curga din ochi. Si-a publicat cartile cu indarjire si se incapataneaza sa stea departe de succes. Scrie si vorbeste despre orice, ii plac sporturile, calatoriile si vanatoarea de ridicol, in special prin padurile carpatine.
Daca vreun subiect nu-l intereseaza, caci se poate intampla, ti-o taie sec ca n-a experimentat o asemenea situatie. Are opiniile lui si traieste retras, dupa propriile reguli si principii. N-are incredere in fani si daca te declari cumva , iti pune intrebari sa vada daca l-ai citit cu adevarat ca sa te bage in incurcatura.
Cand l-am intalnit eu, acum cativa ani, intr-o vara, ne-am nimerit intr-un grup de jurnalisti calatori prin Tara Sfanta. Si pentru ca-n viata e ca in filme, am fost atrasi intr-o capcana, prinsi intre fortele binelui si raului. Unii au dat cu pietre si cu ce mai gasisera pe-acasa, ceilalti au dat cu gaze. N-a fost placut, caci cum sa fie cand esti invitat la masa si-n loc de friptura esti servit cu mancare stricata? Am scapat si din incercarea asta facand haz de necaz. Bai, era sa murim, a strigat atunci Andrei Gheorghe si dupa ce ne-am dat seama ca suntem in viata am sarbatorit infulecand niste falafel. Probabil si din cauza gazelor, a fost cel mai bun falafel pe care l-am mancat vreodata. Eram vii si moartea radea de noi ca ne speriaseram ca niste copii. Ce mare lucru patiseram si noi prin comparatie cu atrocitatile de prin lume?!
Am ras atunci. Si cand ne-am intalnit din nou in imprejurari asemanatoare, am ras si mai mult, ca mai imbatranisem si eram un pic mai tristi. E tot ce am gasit mai bun de facut in fata absurdului vietii. Si de cate ori stateam sa pic in melancolie, venea Andrei Craciun cu marile lui intrebari aruncate in gluma si iar radeam. De ceilalti si mai ales de noi. Ca era cat pe ce sa ne luam iar in serios. Si asta, in lumea lui Craciun, e absolut interzis!
Text: Mihaela Moldoveanu
Imagine: Silviu Crangureanu
Editor: Nicu Pojaru
Ilustratie muzicala youtube.com
