În lunile de izolare din 2020, mulți dintre noi s-au gândit la schimbare. Unii au și trecut la fapte. Așa s-a întâmplat și cu Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale din București, care a trecut printr-un amplu proces de renovare, revigorare, tonifiere. Absolut necesar după frumoasa vârstă de 70 de ani care i-a și adus anul trecut o distincție prezidențială. Pe care o merită cu prisosință împreună cu toți artiștii care de tot atâția ani ne fac să râdem sau să plângem pe scenă și pe marele ecran.
Liviu Lucaci : ''O viziune trebuie să adune totul și să curgă același sânge prin toate părțile ''
Prin aprilie 2020, în biroul său interior, unde-și studiază personajele de teatru, scrie texte sau visează la viitorul artei, rectorul Liviu Lucaci lua o hotărâre importantă. Cum pandemia nu dădea semne de frânare, s-a gândit că poate ar fi un moment prielnic să demareze un proiect așteptat probabil de multe generații.
Pe holurile facultății se adunaseră obiecte folositoare când și când, recuzită, scaune, ușile de termopan îți luau ochii, neoanele de pe tavan te orbeau intermitent. Acest spațiu de formare a artiștilor arăta dezolant, dezarmant, ca o clădire poștală veche și neprimitoare. N-avea o inimă, spune Liviu Lucaci. Nici viziune, spune arhitecta Gabi Albu.
Cu ceva timp în urmă, nici ea n-ar fi știut ce să facă, dacă n-ar fi venit izolarea cu inspirația în traistă. Poate și alinierea specială de planete să fi jucat un rol important.
Gabi Albu:'' Amenajarea mea a constat în a redescoperi caracterul real al clădirii''
Cert e însă că după trei zile binemeritate de odihnă, arhitecta s-a pus pe treabă. A făcut câteva schițe care au fost bine primite. A pornit într-o muncă arheologică de descoperire a comorilor ascunse prin pereți și pe sub mochete. A vrut să redea clădirii caracterul real, vechi, nobil, care fusese acoperit cu straturi de toate felurile în zeci de ani de cârpeli și de adăugiri. A căutat și a găsit. Sub mochete se păstrase bine un parchet superb, cu patină și temperament, care încă mai scîrțâie artistic.
Cărămida a fost scoasă la iveală și acum răspunde de flow-ul trecut-prezent. Iar tavanele au fost curățate și în loc de a fi revopsite cu lavabilă strălucitoare, au fost lăsate așa cum erau, în toată frumusețea lor de casă veche, aristocratică. Au fost adăugate candelabre moderne care dau un touch contemporan lucrării. Cablurile au fost și ele artistic lăsate la vedere, că doar e facultate de artă. Au fost adăugate elemente de mobilier în același ton, vechi, cu istorie, cu poveste, originale.
Rectoratul sau aripa nobilă, care include biroul rectorului, o camera de ședințe, un hol și alte birouri, te îmbie acum să intri și să asculți povești. Mai ales că chipurile foștilor rectori ai UNATC, majoritatea actori, te însoțesc în această trecere.
Așa cum numele absolvenților, scrise în forma literelor UNATC te îmbie de la intrarea în gangul facultății. Mai departe, în curte, sunt bănci și mese primitoare. Deocamdată e un mic spațiu verde, dar cândva aici va ființa Insula UNATC, un spațiu viu, cu proiecții de filme, cu expoziții, cu scenă, pentru artiști și pentru public.
Liviu Lucaci : '' Să studiezi, să înveți, e cel mai frumos lucru din viață! Nu cunosc altceva mai frumos ''
Nu pot decât să fiu de acord, pentru că și eu învăț de la toți cei pe care-i întâlnesc la interviuri și filmări. Am reținut de la actorul și profesorul Liviu Lucaci că joaca e un lucru foarte serios. Și că actoria te învață să fii conștient de cine ești, ce poți, ce spaime și aștepări ai. Și astfel devii mai conștient, te așezi mai bine în pielea ta și înveți să-ți conduci viața. Să te organizezi și să te pregătești. Și atunci îi poți ajuta și pe alții.
''Mi-a plăcut acest nou joc, felul în care îți scrii viața, cu puterile tale!'' Fără să imiți, căci arta nu e despre imitare, ci despre conectare. Interior-exterior, tu și lumea. Ca într-o oglindă, cum e cea din biroul său. O oglindă pe care rectorul Liviu Lucaci o vede ca pe un tobogan al viselor.
Și așa și e, nu? Căci visele se nasc în interior și se oglindesc în exterior!
Text: Mihaela Moldoveanu
